Pe plan mondial, pagubele înregistrate în urma catastrofelor naturale, potrivit aprecierilor unor experţi şi jurnalişti, depăşesc 3.000 mld. USD. Şi ne referim doar la secolul XXI. Au fost 7.500 „dezastre majore înregistrate” din 2000 până în 2021. S-au pierdut 1,3 milioane de vieți și au fost afectate 4 miliarde de oameni. Se estimează că în acest secol își vor pierde viața, numai în urma seismelor, între 2,6 milioane și 3,1 milioane de persoane.

Vă mai aduceți aminte de celebrul formular (ANAF) online care se depunea la... etajul 2? Ei bine, dacă ați uitat, iaca, ITM-ul este pe cale să transforme REVISAL într-o bază de date... la etajul 1, de data aceasta. ITM București a anunțat că de la mijlocul lunii februarie suspendă procedura online de „preluare a registrului de evidență a salariaților și eliberarea parolei de acces”. Aceste lucruri se vor face doar la... ghișeu. Ce e aia „online”? Un moft. Era digitalizării? Nici vorbă! Alt moft.

Impozite şi taxe. Două cuvinte care dau fiori oricărui contribuabil. Ele nu au fost inventate în istoria modernă, doar au fost aduse la perfecţiune. Dau fiori nu neapărat din cauza valorii lor ci a birocraţiei şi măsurilor coercitive pe care le aduc. Se mai spune că, atunci când guvernanții se confruntă cu o problemă, oricare, mai inventează o taxă ca să o rezolve. Nu în ultimul rând, există o mare întrebare legată de fiscalitate – sunt oare impozitele și taxele morale? Sau măcar echitabile?

La momentul în care cădea Zidul Berlinului, anul 1989, erau 16 ziduri de graniță în lume. Acum am „evoluat” ... sunt 80. Este adevărat, zidurile au dat impresia de siguranță și superioritate. Depinde însă de pe ce parte a zidului privești. Dacă în trecut lucrurile erau simple și „zidul” avea rol de fortificație, în epoca noastră s-a ajuns la un „rafinament” incredibil. Există ziduri anti-săraci, ziduri anti-migrație, anti-contrabandă, ziduri religioase, ziduri pentru fortificarea granițelor.

Noile condiții economice și geopolitice au transformat PNRR-ul într-o sursă de dispute în interiorul Uniunii Europene. România și Portugalia sunt cele mai active state care cer, oficial, renegocierea unor capitole din PNRR. În spatele lor s-au aliniat și alți membri ai Uniunii, neoficial. România, are și alte motivații – de la incapacitatea tehnică de a absorbi (în termenele agreate) cele 29 de miliarde de euro, până la imposibilitatea de pune în practică unele reforme asumate (vezi pensiile).

Guvernul caută bani peste tot. Și pentru că a promis că nu introduce taxe noi, le crește pe cele existente. Nu există argumente solide în acest sens, nu există simulări vizavi de efectele asupra evaziunii. Datele existente, puține, nu arată foarte încurajator.

Să fii oligarh rus nu este o chiar o binecuvântare eternă. Odată vândut sufletul, cu siguranță va veni și nota de plată. Iar de cele mai multe ori, prețul este uriaș. Nu există păsuire, nu există o a doua șansă. Și apropo de preț, de multe ori îl plătește și familia oligarhului. Însă într-un regim politic precum cel din Rusia (sau URSS, nu contează) viețile oamenilor au prea puțină importanță.

Toată lumea a auzit despre impozitarea bacșișului, de la 1 ianuarie 2023. Unii mai răi ar putea spune că în România se impozitează și „atenția”. Normal, nu este chiar așa, sunt multe țări civilizate au implementat bacșișul pe nota de plată. Mai civilizat, nu? Da, dar mai birocratic. Ceea ce înseamnă bani în plus.

Face parte Uniunea Europeană din viitorul nostru? Da. Este modelul democratic occidental suma aspirațiilor noastre? Da. Tocmai de aceea ar trebui să spunem lucrurilor pe nume atunci când nimic nu funcționează. Tocmai de aceea ar trebui să luptăm pentru o Uniune construită pe principii democratice. Instituțiile europene s-au referit deja la modul în care oficiali ai statelor din Vest au fost racolați de ru în speranța de a le facilita acestora influență și contracte în țările Uniunii.

Atât de prinși în ițele articolului 4, sau 5, din „Constituția NATO”, agresiv-dependenți de „știrea-apocaliptică”, am uitat să spunem povestea celor doi cetățeni ai Uniunii Europene uciși la granița polono-ucraineană. Uciși din cauza unei agresiuni absurde pornite din RuZia lui Putin. Și poate pe viitor ne gândim mai mult la oameni înainte de a deveni sclavii unor marote eroice. Vorbe care nu fac doi bani atunci când partenerii ori părinții primesc acasă vestea cruntă a dispariției celor dragi.

În lumea modernă, fiecare minut, fiecare secundă, contează. Indiferent că e vorba de afaceri, de sănătate sau orice altceva. De multe ori obișnuim să spunem că încrâncenarea de zi cu zi, sau stresul în limbaj medical, ne înghite X sau Y ani din viață. Pentru celebrul Murphy expresia „timpul înseamnă bani” are însă o altă valoare: „Durata unui minut depinde de distanța la care te afli de ușa de la baie”.

Campionatele Europene de Handbal au o semnificație aparte pentru România. Suntem prezenți acolo cu o echipă improvizată pentru că titularele nu au vrut să se vaccineze. Coincidență sau nu, lotul are însă un medic-vedetă: generalul Florin Oancea, comandantul unui institut care se „ocupă” cu... vaccinurile, Institutul „Cantacuzino”. Nu vă mirați, domnul general este, dincolo de expertiza managerială în virusologie și bacteriologie, ortoped.

În 2012, după o primă evaluare a României în „contextul Schengen”, un fost diplomat olandez, scăpat de sub control medical, declara că locuitorii din Balcani nu pot fi considerați europeni. Atunci am pus această declarație pe seama crizei economice care a provocat tot felul de reacții cerebrale, demne de facultățile de medicină. Olandezul zburătăcit a și aprofundat teoria lui „evoluționistă”: nici măcar albi nu putem fi considerați! Și chiar dacă am fi negri, cu ce-l deranja culoarea pe individ?

Atrăgeam atenția, încă de la prima ordonanță care plafona prețul energiei electrice, că factura la curent electric se calculează raportându-se la consumul mediu lunar de anul trecut. Evident că nici atunci, și nici la începutul lunii septembrie (a doua ordonanță de plafonare), nu s-a făcut nimic. Nu te poți raporta la o perioadă în care singura grijă era să stai acasă ca să nu faci COVID. Și, implicit, să consumi resursele gospodăriei. Dar ce mai contează??

Primarul general al Capitalei anunță oriunde poate, și oricui prinde, că putem sta liniștiți la iarnă, că nu vom plăti mai mult pe căldură și apă caldă față de iarna trecută. „Prețul gigacaloriei va fi același, adică 330 lei”. Nonșalanța acestei afirmații este de-a dreptul paralizantă. Stai să te gândești câteva minute... ori alegerile locale au avut loc în septembrie anul acesta, ori Nicușor Dan are probleme grave de memorie. Iarna trecută gigacaloria a costat 137 lei!

Soluție inedită și unică. Daune morale de 10.000 de euro pentru deranjarea vecinilor de la etajul inferior. Plimbatul cu role prin apartament și muzica dată la maximum au condus la această decizie a Judecătoriei Sector 1.

Hârtia igienică a apărut, pentru prima oară, în 1391, la curtea imperială chineză. Primul sul „modern” de hârtie igienică a fost „inventat” în 1857 în Statele Unite. Este clar că va mai curge multă apă la toaletă până să dispară acest articol esențial în istoria omenirii. În plus, în joc este și un profit global de multe miliarde de dolari. Mai exact, de 26 de miliarde de dolari, potrivit presei de specialitate. Cu un potențial de a ajunge la 40 de miliarde de dolari în 2028.

Observăm că se insistă pe acel „prag de consum”, în funcție de care se calculează prețul unui Kwh. Prețul subvenționat, evident. Pe surse, spun televiziunile (după ce chiar premierul anunțase o posibilă scădere a acestuia, cu 15%), acest prag va fi redus de la 300 Kwh la 250 Kwh.

23 august. O zi care nu mai spune nimic multora, tineri sau bătrâni. Cel mult le aduce aminte altora despre orele lungi în care defilau (cu forţa) pe străzi şi stadioane. Totuși, încă mai există o categorie aparte de români: cei care au luptat pe frontul din est înainte de 23 august şi în vest după această dată. Militari pentru care ziua respectivă a provocat o cruntă durere fie doar că pe frontul din Moldova au căzut în prizonierat fără să tragă un foc de armă.

Românii vorbesc despre mașini electrice, România nu. În consecință, intrăm în era automobilelor cu „propulsie verde” doar cu ceva cabluri și prize, mai toate personale. Cât despre un element esențial al unei astfel de mașini, bateria, suntem în aceeași situație ca în urmă cu 30 de ani. Nu avem capacități de producție și, implicit, nici capacități de reciclare.