Dincolo de modul aberant în care toată lumea (în special unii jurnaliști ori analiști) se dă de ceasul morții să dovedească modul catastrofal în care Guvernul a gestionat „dosarul dronelor rusești”, este cert un lucru: politica unei comunicări „discrete” nu funcționează într-un război. Pentru că, să fim foarte clari, România și NATO se află într-o situație de conflict încă din 24 februarie 2022, momentul în care RuZia a atacat Ucraina.
Dintotdeauna, luptătorii/războinicii/soldații (sau cum vreți să le spuneți) au avut nevoie de o comunicare concretă, motivațională, din partea liderilor. Nu a funcționat niciodată modelul „voi veniți să luptați, vă spun eu după de ce a trebuit să o facem”. Exemplele sunt multiple și pleacă de la Alexandru cel Mare și ajung până în zilele noastre, chiar la Volodimir Zelenski, cel care avea să arunce în aer o luptă dată ca și câștigată de noua Armată Roșie a lui Putin – „Nu am nevoie de taxi, am nevoie de muniție”. Posibil ca aceasta să fie propoziția care a schimbat soarta Europei.
Așa cum și civilii care rămân acasă au nevoie de eroi (chiar dacă nu există nimic eroic în a muri în tranșee) tot la fel simt și cei indeciși. Cei care nu și-au ales „tabăra”. Amintiți-vă de Napoleon, W. Churchill, de F. D. Roosvelt sau de Charles de Gaulle. Sunt personalități care au tras după ei națiuni întregi. De multe ori doar comunicând agresiv.
Revenind la România și la liderii acesteia, senzația covârșitoare este că noi nu contăm. Politica unei „comunicări bazată pe discreție” face ca Ucraina să nu ne mulțumească niciodată oficial pentru logistica transportată prin țara noastră, determină NATO să ne ofere resturile din ajutorul generos acordat Poloniei sau statelor baltice, iar președintele Comisiei Europene zâmbește plictisit atunci când invocăm costurile generate de solidaritatea cu Ucraina. Și nu în ultimul rând, chiar ai noștri concetățeni au o problemă de încredere în autorități și în capacitatea acestora de a face față unui inamic precum „Armata Roșie”.
De la „discreție” și până la concluzii de genul „cu fundul în două luntri” nu este decât un pas. Uităm că am ales deja o tabără și aceasta se numește NATO. Este o alianță bazată pe interese economice și militare comune iar noi, cei care o formează, trebuie să înțelegem că nu există un alt „23 august”. Învingi sau ești învins. Lupți sau nu pentru democrația la care speri în vremuri de pace. Discreția te face să eziți, tăcerea nu face altceva decât să-ți consolideze înfrângerea.
În schimb, comunicarea fermă, continuă, chiar agresivă pe alocuri, îți poate asigura voința și resursele de care ai nevoie. Este musai ca liderii „să stea în picioare” și să atace constant partea adversă. Să demonstreze că „știu” permanent ce se întâmplă, că sunt pregătiți să facă față oricăror provocări. Valorile în care crezi, interesele care-ți ghidează comunitatea nu se apără din 3 în 3 săptămâni și nu le poți proteja doar reducând prețurile din supermarket.
Discreția „ucide”, ca să prafrazăm o lozincă excelentă. Este excelentă... pe timp de pace. În vremuri tulburi ea ucide speranțe și, cel mai grav, sentimentul că aparții unei lumi capabile să te apere. Și, la rândul tău, să o aperi în felul în care tu decizi să o faci.