Înainte de toate, trebuie să spun că pentru mine, ședința cu părinții a însemnat toată viața scandal acasă. :))

Au trecut mai mult de nouă ani de la nașterea celui de al doilea copil și încă mă mai simt vinovată uneori față de Sofia. Știu că lumea ei s-a schimbat semnificativ în feluri pe care niciunul dintre noi nu le-a anticipat. Nu toate grele, desigur, sunt multe momente frumoase între noi patru și între ei doi, dar în multe situații, mai ales când energia noastră merge către fratele ei, care este un pui teribil de încăpățânat, ea se uită la mine într-un fel anume. Știu ce vrea să spună, pentru că verbalizează destul de mult asta când suferă. Și da, am făcut tot ce am putut să fie cât mai lin pentru amândoi. Cu toate astea, dincolo de conflicte, ea nu e mereu bucuroasă că are un frate și da, eu mă simt vinovată că am decis să mai fac un copil (pe care desigur că nu regret că l-am făcut).Mai jos aveți un fragment pe această temă din cartea Cel de al doilea copil, de Sarah Ockwell Smith, pe care o găsiți aici, singură sau la pachet cu celelalte două noutăți în colecția Educație cu blândețe. Încă avem extra reducere cu codul limite.

Mai demult, mi-a scris o cititoare într-un comentariu că sunt zgârcită. Cred că ea a vrut să mă jignească, dar eu am fost extrem de bucuroasă să primesc așa un compliment. :))

În sfârșit vă pot anunta toate detaliile pentru aceste două evenimente mari pentru mine:

Au venit de la tipar și sunt gata să pornească spre voi. Seria nouă a colecției Educație cu blândețe e una de foc! Avem un manual de limite care pornește de unde trebuie (de la faptul că habar nu avem ce este o limită sănătoasă și cum sună ea), o carte despre cel de al doilea copil (când, cum, pregătire, frici, adaptare), și o carte super practică despre cum să ne păstrăm calmul.

Nu știu ce am auzit mai des în cei 11 ani și jumătate de când sunt mamă: Mi-e foame! sau Dar nu-i coreeect…

Calm, că nu v-am înjurat! Ce scrie în titlu se citește cam așa. Nos (până aici e simplu) iouhd (asta înseamnă tineret) jurnal (simplu, ca în română). Nosiouhdjurnal. Jurnalul tinerilor.Despre el vreau să vă povestesc azi, pentru că mi se pare o cale interesantă și foarte eficientă de a prezenta copiilor mai mari (peste 7 ani) lumea: un program TV de știri creat special pentru copii. Poate dau idei și cuiva din România? Cine știe. Plantez aici o sămânță.

Grisine din pizza. Sau pizza în formă de grisine. Ivan când le-a văzut a zis:

Urmăresc de câteva zile un caz absolut halucinant din SUA, statul Utah. Am ascultat zeci de ore de analize, reportaje, dovezi și interviuri, ca să înțeleg ce se întâmplă acolo. Am postat câteva stories despre asta și am primit sute de reacții, de la Da, e musai să vorbim despre asta la Nu, să lăsăm nebunii în pace (dar nebunii ăștia abuzează copii în public și învață alți părinți să facă la fel, nu e cumva obligatoriu să vorbim despre asta), De ce amestecăm religia (pentru că, din păcate, religia joacă un rol important în acest caz de abuz și în atâtea altele), Ba nu, femeia e nevinovată, e scos totul din context, oamenii sunt invidioși etc

Știați că există un club de carte în limba română în Olanda? În carne și oase, nu pe zoom. Un club pentru care oamenii se pregătesc, citesc din vreme aceeași carte, se gândesc la teme principale, digeră textul, povestea, personajele, mesajele și intenția autorului, apoi se întâlnesc să dezbată?

O judecătoare dă domiciliul permanent al copiilor la tată, care are dosar penal deschis de Parchetul Militar pentru acte de violență și rele tratamente aplicate minorilor. Există în dosar dovezi clare că tatăl își lovește copiii. Judecătoarea care dă totuși domiciliu la tată spune că aceste dovezi sunt doar presupuneri, că dacă nu e deja condamnat, tatăl beneficiază de prezumția de nevinovăție. Există numeroase acte oficiale care arată caracterul instabil și agresiv al tatălui, inclusiv rapoarte ale DGASPC cu mărturii ale unor martori. Totuși, această judecătoare decide să dea domiciliul permanent al copiilor la tată. Tatăl vine să ia copiii, care au reacții semnificative de stres, ajung cu mama lor la spitalul de psihiatrie.

Pentru că de câteva luni am un fel de junghi indecis în spate, undeva în zona taliei, zic să fac o ecografie de abdomen, să exclud probleme la rinichi (am avut mai de mult, prin 2007, o piatra la rinichi, am crezut că mor de zece ori în cele 24 de ore de chin, cred că nu greșesc când spun că a fost cea mai dureroasă experiență a vieții mele, am inclus aici și cele două nașteri, degetele prinse la lift și 20 de ani de migrene distrugătoare). Dacă e rinichiul, vreau să știu din vreme.

De ce fugim de greu?

Eram în avion, eu și copiii, unul la stânga mea, altul la dreapta.

Marți am ieșit în parc cu copiii, să se întâlnească cu prieteni din cartier. A fost foarte plăcut, ne-am întâlnit cu mulți vecini, cunoscuți și cititori, am făcut poze, am povestit, copiii mari intră la gimnaziu, cei mai mici încep școala, etape, planuri, griji, am râs mult, a fost foarte plăcut.

Când o să ies la pensie (vorba vine, nu cred că scriitorii ies la pensie înainte să moară), plănuiesc să petrec cât mai mult timp cu bătrânelul meu și cu prietenele mele zăpăcite undeva în Grecia, la umbră, pe terasa unei taverne, cu un vin rece și un pachet de cărți de joc, muzică în surdină și mărgele la gât. Asta când sunt optimistă.

N-am spus cremele pe care le folosim vara asta, ați observat, da? Crema de soare e de folosit tot anul, minus zilele în care plouă cu găleata sau ninge ca-n povești. În toate celelalte zile, soarele ne poate arde pielea. Pentru mine e simplu: excesul de soare pe piele duce la două lucruri care nu-mi plac: melanom și îmbătrânire prematură.

Săptămâna asta e ultima din acest an școlar, în sfârșiiit luăm și noi vacanță, Doamne, că grele mai sunt ultimele zile! Și eu mai am curs săptămâna asta și termin al patrulea nivel de neerlandeză, din toamnă merg mai departe la C1, dar despre asta cu alt prilej.

O nouă mărturie despre depresie, de data asta semnată. Monica scrie despre episoadele de depresie care au sens (ca cel prin care a trecut după ce și-a pierdut bebelușul abia născut) și despre cele care nu au sens (apărute din senin, aparent fără motiv). Despre cum le gestionează ea pe toate. Despre ce a învățat-o depresia.

Un gând greu am de când am emigrat: mama.