Impozite şi taxe. Două cuvinte care dau fiori oricărui contribuabil. Ele nu au fost inventate în istoria modernă, doar au fost aduse la perfecţiune. Dau fiori nu neapărat din cauza valorii lor ci a birocraţiei şi măsurilor coercitive pe care le aduc. Se mai spune că, atunci când guvernanții se confruntă cu o problemă, oricare, mai inventează o taxă ca să o rezolve. Nu în ultimul rând, există o mare întrebare legată de fiscalitate – sunt oare impozitele și taxele morale? Sau măcar echitabile?
Cum le-a venit ideea oamenilor să introducă taxe în „relaţiile bilaterale”? Enciclopedia Britanică defineşte impozitarea drept „acea parte a veniturilor unui stat ce este obţinută prin cotizaţii şi pretenţii COERCITIVE impuse subiecţilor săi”. Pare extrem de clară dar, cititorul are parte de o mare surpriză: prezenţa cuvântului „coercitiv”.
Anul 1, după impozitare. Încă din epoca primitivă existau modalităţi de taxare a indivizilor care formau comunităţile. Triburile mai organizate „acceptau” daruri de la cele mai puţin puternice, în schimbul unei forme de protecţie. Iar personajele mai puternice, vracii de exemplu, pretindeau daruri de la indivizii obişnuiţi, altfel, aceştia din urmă riscau să fie izgoniţi.
TAXE PRIMITIVE
„Impozitare” tribală
- daruri
- ofrande
În antichitate, cel mai eficient sistem de impozitare a aparţinut Egiptului şi apoi Imperiului Roman. În primul caz, taxele erau plătite în natură. Vizirul era cel care controla sistemul iar taxele se plăteau în funcţie de îndatoriri şi ocupaţie. Exista chiar şi „munca în folosul comunităţii”. În ceea ce priveşte Imperiul Roman, sistemul se schimba foarte des. Pe de altă parte, romanii au fost primii din istorie care au folosit „bugetul de stat” pentru investiţii în infrastructură şi în diferite forme de protecţie socială.
TAXE ANTICE
Pionierii taxării la nivel de imperiu
- Egipt
- Imperiul Roman
Modalităţi de impozitare
- tribut: aur, argint, mirodenii
- taxare „în natură”
- munca în folosul comunităţii
În Evul Mediu, baronii germani din secolele 14 – 15 sunt consideraţi inventatorii taxelor vamale. Au înfiinţat vămi de-a lungul Rinului, în fapt castele bine fortificate de unde controlau orice mişcare pe fluviu - evident trecea doar cine plătea. Ulterior însă, în epoca modernă, a apărut acciza, sau accizul. Iniţial a fost considerat un impozit indirect menit să protejeze producţia proprie de importuri. Apoi, a căpătat şi rolul de taxare a consumului.
ACCIZA, CEA MAI CONTROVERSATĂ
- rol de protecţie a producţiei interne
- rol de taxare a consumului
România pe scara istoriei impozitării
În perioada feudală se folosea foarte mult dijma. El consta în cultivarea pământului moşieresc cu inventar ţărănesc şi plata acestuia cu bani sau produse - a zecea parte din produsele principale - sau cu o bucată de pământ primită în arendă. Formele muncii în dijmă erau, de regulă, însoţite de clauze înrobitoare şi umilitoare. În secolul 17 s-a instituit în Ţara Românească şi Moldova prima taxă pe proprietate – fumăritul. În realitate avea dublu sens – un impozit pe fiecare coş de fum al caselor şi o statistică folosită pentru recenzarea populaţiei.
PRIMELE IMPOZITE ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
- dijma (formă înrobitoare de arendă)
- fumăritul (dublu rol: taxerea proprietăţii, recenzare)
(Ne)știința impozitării
În istoria impozitării au existat mereu „impozite” mai... năstruşnice. Vikingii percepeau britanicilor o „taxă pe musafir” – se „invitau” cu regularitate în Anglia şi nu plecau de acolo până când nu erau plătiţi. Se numea „Danegeld”. Surprinzător sau nu, aceasta a rămas pentru multă vreme temelia taxelor de proprietate. Dealtfel englezii sunt primii care au denumit drept „taxă” obiceiul de a colecta de la cetățeni sau popoare subjugate bani ori produse pentru menținerea „legii și ordinii”. Și tot în Anglia exista, în secolul 17, o „taxă pentru contrazicerea conducătorului”. Banii colectați finanțau o „miliție” care îi vâna tocmai pe cei care aveau obiecții față de împărăție... Genial, nu?
La capitolul „impozite trăznite” am excelat şi noi, după Revoluţie. Putem menţiona aici „taxa pe muzica de la nuntă”, în valoare de 18 lei, inventată în 2005. Sau „taxa pe aerul dintre stâlpi”, legiferat de autorităţile locale şi care vizează operatorii de cablu care-şi atârnă firele din stâlp în stâlp. Au mai fost născocite şi altele, mult mai valoroase şi care denotă o imaginaţie demnă de scopuri mai nobile - taxa pe apă de ploaie, în Vaslui, taxa pe ghicit, într-o comună de lângă Baia Mare, taxa pe măgar, în Galaţi, taxa pe scaunul de restaurant, taxa bisericească pentru eliberarea permiselor auto sau taxa pe mersul cu bicicleta.
TAXE „TRĂZNITE” LA ROMÂNI
- taxa pe muzica la nuntă
- taxa pe aerul dintre stâlpi
- taxa pe apa de ploaie
- taxa pe ghicit
- taxa pe măgar
- taxa pe scaunul de restaurant
- taxa de binecuvântare a permiselor auto
- taxa pe mersul cu bicicleta (locală)
Principiile impozitării
Și apropo de veșnicile discuții privind moralitatea impozitării, principiile care-i stau la bază au fost definite pentru prima dată în a doua parte a secolului 18, de Adam Smith în lucrarea „Starea Națiunilor”. Au fost propuse patru direcții de urmat în impozitare. În mare măsură, aceste principii sunt valabile și astăzi, evident exprimate într-o altă formă.
- Principiul justeții impunerii în sensul că „supușii” fiecărui stat trebuie să contribuie la sprijinirea guvernului, fiecare după posibilitățile sale
- Principiul certitudinii impunerii, adică impozitul pe care trebuie să-l plătească fiecare individ trebuie să fie sigur, nu arbitrar. De asemenea, au fost definite foarte clar modul în care se plătește, timpul de plată și sau faptul că suma trebuie să fie foarte clară
- Principiul randamentului impozitelor, în sensul că fiecare impozit ar trebui gândit astfel încât să ia și să lase oamenilor cât mai puțin posibil, dar mai mult decât aduce el în visteria publică a statului.
- Principiul comodității perceperii impozitelor; fiecare taxă trebuie percepută, încasată la timpul sau în modul cel mai convenabil pentru contribuabil