Nu poți cere ca unii cetățeni, fie bogați sau nu, fie pe persoană fizică sau juridică, să contribuie cu bani pentru... metaforele tale de politician demagog. Nota de fundamentare trebuie făcută în așa fel încât oricine să înțeleagă motivele, scopul și destinația exactă. Apoi, cât de des se poate, trebuie să dai socoteală publicului despre cum ai cheltuit banii. La virgulă, fiecare cent, fiecare bănuț. Iar dacă asta nu se poate întotdeauna, atunci organizează conferințe de presă și răspunde la întrebări. 

Vrem să avem o țară civilizată? Vrem ca instituțiile publice să devină un centru de încredere? Atunci, recunoaște acolo unde ai greșit dar spune și ce vei face pentru a îndrepta lucrurile.

În ceea ce privește „mecanica” unei astfel de taxe, cum a reușit statul român să o calculeze? Și de ce se aplică firmelor bogate, nu și oamenilor bogați? Pentru că una este compania și alta milionarul. O firmă prosperă nu este neapărat și bogată. Ea poate furniza cele necesare unui trai decent pentru mii de oameni, plus altora din „industria orizontală”. Iar surplusul de bani îl poate folosi pentru investiții. Oricum, care este definiția unei „companii bogate”? 100 de milioane de euro? De ce nu 50 sau 200 milioane de euro? „Bogatul”... atenție mare, bogații „răi” erau numiți, în vremuri trecute, chiaburi. Cum are de gând statul să facă diferența? Și, la fel, cine poate fi considerat bogat, care este pragul? Este foarte important... în momentul în care definești „bogăția” este musai să știi și ce presupune „sărăcia”. Numai așa poți avea politici sociale viabile.

Poate că ar mai trebui ca statul să se asigure de ceva: ca aplicarea taxei de solidaritate să nu „deturneze” banii de la alte cauze umanitare care, de obicei, sunt finanțate de „bogați”. Pentru că riști să dai alte „găuri” în barca solidarității. Ar fi ca și cum ai vindeca bolnavii de cancer (sau alte afecțiuni grave, evident) dar apoi nu le-ai mai da de mâncare.

Pe de altă parte, există și posibilitatea ca o taxă de solidaritate să taie investițiile viitoare. Efectul este păgubos pentru societate, care este privată, în viitor, de o viață mai bună. Lipsa investițiilor provoacă șomaj, salarii mai mici, putere de cumpărare redusă, educație minimală.

Puțină istorie a „solidarității”

Unii dintre dumneavoastră poate își mai aduc aminte de câteva încercări celebre de a fi „solidari”. Fondul Libertatea este cel mai cunoscut exemplu. Înființat după evenimentele din decembrie 1989, pentru victimele de atunci, a strâns între 1 milion de dolari și 1,2 milioane. Suma oficială... pentru că neoficial ar fi vorba de mult mai mulți bani. De ce? Pentru că funcționari ai statului au încasat salarii grase din acel fond, până în 2006! Și prea puțin a ajuns la supraviețuitorii Revoluției sau la urmașii celor care și-au dat viața pentru libertate. Nu a existat nici o anchetă.

Un alt caz celebru este „Loteria Solidarității”, un fond de limitare a efectelor inundațiilor. Inițiativa a aparținut fostului președinte Emil Constantinescu, în urma inundațiilor catastrofale din 1998. „Gestionar” părea a fi Loteria Națională, cea care furniza fondurile. Același scenariu și în acest caz – nimeni nu poate spune suma exactă adunată, nimeni nu poate spune pe ce s-au cheltuit banii. Nu a existat nici o anchetă.