Suntem locul din lume care în anul Centarului Unirii a celebrat ura drept liantul comunității.  Da, suntem gata să urâm pe oricine și orice. Am romanțat ura - urâm cu romantism, urâm zâmbind, urâm furios, ne urâm pe noi înșine cu dragoste! Suntem la un pas să construim până și un cimitir al urii. Prea mult a plutit speranța la Săpânța... 

Inaugurăm bucăți din aceeași autostradă, fără pic de rușine. Asistăm neputincioși la masacrele de pe șosele sau din spitale și ne bucurăm că nouă nu ne-a sunat ceasul. Măcar azi. Nu ne plac nici fondurile europene, ni se pare prea complicat să le accesăm. La noi, până și lupta împotriva recesiunii se duce cu un anti-program. Iar în lupta împotriva pandemiei am inventat medicina-administrativă. Vorba-n vânt. 

Nu ne interesează că afacerile nu pot fi încurajate cu statistici mincinoase, cu promisiuni electorale ori cu creșterea fiscalității. Noi trebuie să alegem întotdeauna calea cea mai complicată, cea mai grea, cea mai, cea mai. Trăim într-un stat în care pe primul plan sunt angajamentele față de americani, germani, ruși ori francezi. Sau italieni. Nu obligațiile față de propriii cetățeni. Nu mândria. Nu bucuria de a fi conaționali. Nici măcar empatia.

Nici patronii sau șefii de companii nu se simt foarte bine. Forța de muncă a devenit o povară prea mare pentru ei. Ce să-i faci, încep să vadă cum se transformă în blestem celebra sintagmă „țara cu cea mai ieftină mână de lucru înalt calificată”.

Orice se poate interpreta, sau dimpotrivă, dez-interpreta. Iar dacă nu ne iese din prima, sesizăm Curtea Constituțională. 

Ce-am construit în 32 de ani? Uită-te-n stânga. Acum în dreapta, înainte... înapoi... Deasupra? Se vede ceva? Simți ceva pe care te poți sprijini? Pe care copiii tăi se pot sprijini? Am țesut doar himere și ne-am acoperit cu suficiente minciuni cât să pară un adevăr. Fie el și mutilat. 

După 32 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, încă se combate comunismul de către ... (neo)comuniști. Cu o ferocitate cel puțin hilară. Te și întrebi dacă în România a fost vreodată comunism, sau doar un jaf generalizat, cu ciocoii aferenți...

Trăim în țara „miștoului”. Suntem convinși că a fi „spiritual fără limite” este cheia succesului, indiferent în ce poziție ne-am afla. Seriozitatea este dovada unei prostii imense, un semn clar că tupeul a devenit politică de stat. Este obligatoriu să iei peste picior absolut totul, altfel scazi în ochii electoratului. Este obligatoriu să arunci cu populisme înspre mulțime, să învrăjbești, după care să râzi de inamicii statului. Care la o adică trebuie inventați. Cu orice preț. 

Sunt ani buni de când nu ne mai înțelege nimeni. Abia dacă ne mai vizitează cineva, abia dacă mai pune cineva bază pe noi. Bucureștiul pare înrudit cu Wuhan, epidemic și isteric. 

Cetățenii noștri cum se simt? Nu prea bine. Doar locuiesc într-un loc în care prețurile produselor și serviciilor sunt aliniate la „normele” europene iar veniturile sunt aliniate la „normele” electorale. Nu-i la fel și cu pretențiile? Ba da. Acum, în multe orașe, de Crăciun, cetățeanului i se refuză dreptul la lumină, la sărbătoare, la zâmbet. Pare gata să jure că va crește mare și voinic fără să vadă nimic, fără apă și căldură, fără hrană-n bătătură. 

32 de ani de la Revoluția Română din decembrie 1989. 32 de ani de la moartea a 1.100 de români pentru ca noi să rânjim astăzi unii la alții.