Este vorba despre români și ce vor ei să devină. Este vorba despre frica noastră ancestrală de „Rusia”, este vorba despre patriotism și despre țara noastră care tinde să devină tot mai mică într-o lume care ni se pare tot mai strâmtă. Oare mai încăpem în ea sau trebuie să ne facem și mai mici? 

Acel descreierat de la Kremlin a reușit, în doar câteva zile, să strice tot ce s-a construit de la 1945 încoace. Da, unele lucruri era strâmbe. Răneau adevărul dar măcar nu-l ucideau. Exista mereu o speranță. O luminiță. Existau repere. Acum nu mai este nimic.

Domnilor guvernanți ai României, indiferent cine sunteți sau cine veți fi, dumneavoastră unde vă veți opri? 

Sigur, trăim într-o lume globalizată. Avem nevoie unii de alții, avem nevoie de resursele și finanțele mondiale. Puteți însă, pentru o zi, să nu vă mai gândiți la bani? Puteți să vă gândiți că, dacă aș vrea să-mi apăr țara, aș vrea ca familia mea să nu se despartă de mine cu gândul că sunt un om mort dacă într-o oră nu vine NATO? Puteți să vă gândiți că aș vrea să mă fac bine de fibroză chistică, de cancer sau de alte boli, la mine acasă nu în vreun spital de peste mări și țări? 

Mi-aș dori să învățăm din toate acestea că orice lucru, cât de mic, este important. Un om care trece îngândurat pe lângă tine, un fluture, o căprioară, Delta Dunării sau pur și simplu crângul din Focșani. Mi-aș dori să învățăm că toate acestea nu vin de la sine, că trebuie să luptăm pentru ele, că trebuie să luptăm să le păstrăm. Noi, românii. Nu prin NATO, nu prin Rusia, nu prin China, nu prin alianțe extraterestre. Acestea sunt doar detalii care țin de mijloace suplimentare. Există bine, nu există, iarăși bine. 

Nu mai vreau să mi se spună că sunt în siguranță pentru că mă apără NATO. Îmi doresc să aud că sunt în siguranță pentru că mă apără țara mea. Că NOI suntem NATO. În 1812, când ni s-a furat o bucată din Moldova, tot „NATO” era, doar că se numea altfel. La fel de încă două ori în secolul XIX. La fel în 1939, la fel în 1945. De atât de multe ori m-au „apărat” alții... Da, aveți dreptate, și nici nu mai vreau să întorc armele vreodată. 

Ne pregătim o viață întreagă pentru final. Dar oare nu ar fi mai bine ca destinația noastră să fie însăși călătoria?! Să ne eliberăm de ură, de prejudecăți, de mizeria oamenilor de nimic. Însă nu pot,  nu putem vorbi despre România. Despre mine, tu, el sau ei. Doar în șoaptă, doar cu spaima de a nu trezi frica. 

Aș vrea ca de acum încolo să fie vorba despre noi. În așa fel încât să-mi păstrez empatia față de cei aflați în nevoie, să-mi păstrez furia când vecinul este în pericol, să plâng când îmi zâmbește sufletul. Nu mai vreau să fiu nimeni. Nu mai vreau să-mi imaginez viitorul știind că în planul doi al visului meu zac hoiturile principiilor la care nu am ajuns, cu adevărat, niciodată.